Sunt doar un suflet pustiu ce-si aminteste cum e sa-ti strangi mama in brate. Cum e s-o saruti pe obrazul usor palid si cu pielea lasata. Cum e sa-i multumesti pentru tot ceea ce a facut. Sa-i inclestezi mana intra ta si sa-i spui sa promita ca nu va muri niciodata.
Totul se intetoceaza! Parca totul se intuneca. Nu-mi mai pot aminti vocea ei, chipul ei, amintirile in care imi era altaturi in noptiile albe. Nu mai pot! De ce?! Nu mai pot sa simt ce simteam cand o strangeam in brate si-i simteam pieptul cum i-a guri de aer neegale. Cum expira si inspira la un interval ce nici ea nu-l stia. Totul se intetoceaza! De ce?! Nu-mi mai aduc aminte vocea ei ce ma alina cand suspinam. Nu-i mai pot simtii mana cum ma mangaia pe crestetul capului. Nu o mai pot vedea nici macar o secunda... doar o secunda!... Cer prea mult?! Se pare ca... doar o secunda... se poate? Dar stiu ca raspunsul va fi intotdeauna "NU!"
NU!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 ganditori:
Trimiteți un comentariu