Imi pace rosul?

Poate va intrebati daca am ceva cu culoarea rosie din cauza temei si ca incep fiecare cuvant (depinde de categorie; jocuri, dear diary, banalitati, citate) cu aceasi culoare, rosu. Nu, nu sunt vreo obsedata. Dar mereu ma gandesc la rosu ca la o culoare... vie, ce pulseaza prin venele fiecaruia, ce se scurge pe pamantul stramosilor, in lupta pentru putere, si cum acel sange scurs dupa urma unei taieturi de sabie a care-i lama e tocita se varsa, se varsa... si nimeni nu-si mai aminteste de sacrificiul lor. Cand vad sange ma gandesc la ceva pur, scurs din trupurile noastre conturate imperfect de mana lui Dumnezeu ce este intruchiparea perfectiunii. Dar de ce sa mai continui acest post? Sa aberez pana la limite (nu exista)? Deja v-am spus care-i faza cu culoarea atotpredominanata care-i rosu asa ca o sa ma opresc pentru a nu va mai da alte dureri de cap chiar daca nu-mi pasa cum si voua nu va pasa de mine si copilaria mea ce se scurge printre defetele-mi inclestate in stanca numita inima in care m-am inchis si sap pentru a vedea ce sentimente se ascund in ea inafara de durere, fericire si... indiferenta...